Aspecte ale relaţiei contractuale dintre biblioteca
publică şi utilizatori
MARIANA ISTRATE,
MIHAIL ART. MIRCEA
Biblioteca Judeţeană Mureş
I. Consideraţii introductive
Principalul izvor de obligaţii
prin care se realizează satisfacerea necesităţilor
oamenilor, atât materiale cât şi spirituale, este
contractul, acel „act juridic prin care două sau
mai multe persoane îşi manifestă voinţa
concordantă de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic.” Astfel, cumpărarea unei cărţi
de la librărie, vizionarea unui film sau a unui spectacol
de teatru, transportul cu autobuzul, presupun încheierea
unor contracte. Aproape zilnic, fără să
ne gândim la acest aspect, încheiem
contracte.
La
satisfacerea nevoilor spirituale ale oamenilor concură
cu succes şi instituţia bibliotecară. Scopul
ei este exprimat în primul articol al Regulamentului-cadru
de organizare şi funcţionare a bibliotecii publice:
„(1) Bibliotecile publice sunt biblioteci cu profil enciclopedic,
care sunt puse în slujba unei comunităţi locale
sau judeţene şi care permit accesul nelimitat
şi gratuit la colecţii, baze de date şi
la alte surse proprii de informaţii.
(2) Bibliotecile
publice asigură egalitatea
accesului la informaţii şi la documentele
necesare informării, educaţiei permanente, petrecerii
timpului liber şi dezvoltării personalităţii
utilizatorilor, fără deosebire de statut social
ori economic, vârstă, sex, apartenenţă
politică, religioasă ori etnică.”
Desigur că şi
pentru a accede la serviciile oferite
de bibliotecă este nevoie tot de încheierea unui
contract.
În această lucrare,
ne-am propus să surprindem acele aspecte ale activităţii
bibliotecare referitoare la legăturile contractuale
cu utilizatorii. Necesitatea cunoaşterii acestora
reprezintă o condiţie sine qua non pentru o bună derulare
a raporturilor dintre cei doi parteneri.
De importanţa practică
a temei ne dăm seama nu atunci când lucrurile decurg
firesc, ci mai ales atunci când clauzele nu sunt respectate.
Din păcate, probleme precum nerestituirea la termen
sau chiar neînapoierea deloc a publicaţiilor dau
destul de multă bătaie de cap bibliotecarilor
şi creează probleme instituţiei. Încercăm
să aducem puţină lumină în special
asupra acestor chestiuni.
II. Scurte aspecte istorice
Trebuie să menţionăm, de la început,
că am urmărit să prezentăm în special
modul în care s-au reflectat de-a lungul timpului, în
actele normative privitoare la biblioteci, dispoziţiile
vizând condiţiile de acces în bibliotecă, drepturile
şi obligaţiile cititorilor, precum şi mijloacele
de recuperare a publicaţiilor.
De un mare folos în acest
sens ne-a fost lucrarea în două volume Istoria
bibliotecilor în legi şi documente de Constantin
Mătuşoiu şi Mihaela Hélčne Dinu, toate citatele din actele normative
fiind preluate din această preţioasă carte.
Ideea de bibliotecă
publică o regăsim în Regulamentul şcoalelor
(Anexa nr. 4 a Regulamentului Organic) din 1833, prin
care se hotărăşte să se întocmească
o bibliotecă în Colegiul de la Sf. Sava, şi
o alta în şcoala din Craiova; documentul se referă
la „Biblioteca naţională din Bucureşti
în Colegiul Sf. Sava.”
Regulamentul Bibliotecii
Naţionale, de la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti,
din 1836, cuprinde prevederi referitoare şi la organizarea
lecturii publice după norme şi un orar stabilit.
În 1841 apare regulamentul
bibliotecii de pe lângă Academia Mihăileană
din Iaşi. În cuprinsul celor 16 articole, se prevăd
condiţiile de înscriere („Oricine va putea fi primit în bibliotecă
înfăţoşind biletul Epitropiei dat pe patru
luni şi care va trebui renoit la încheerea acestui
termin”), obligaţii ale cititorilor („Nu
este îngăduit a se face pe vreo carte nici o însămnare
cu creionul sau condeiul. Asemine oprit este de a îndoi
filele”) şi sancţiuni („Cetitoriul
care va călca aceste orânduieli va fi datoriu a plăti o somă
proporţională daunei şi preţului cărţei
desfigurate.” „Acela carele ar strica o carte
rupând-o, picând-o cu cerneală va fi datoriu a da
bibliotecariului preţul uvrajului stricat, şi
nu-şi va putea retrage soma depusă decât atuncea
când în epoha hotărâtă de bibliotecariu va depune
în locul uvrajului sau volumului stricat un alt nou şi
de aseminea ca cel dintâi pe care atunce îl va putea lua
în a sa dispoziţie.”)
O dispoziţie foarte
interesantă este prevăzută în Regulamentul
Bibliotecilor militare din 10 noiembrie 1846, care la
punctul 6 prevede că „Faţa ce se va împrumuta să
îndatoreşte a înapoea tomul împrumutat în termin
de o lună de zile, iar amândouă tomurile după
două luni; la neurmare, spre pedeapsă va plăti
straf câte un leu de fiecare zi de întârziere, adică
de la împlinirea terminului”, iar la punctul 7 se
prevede: „Cu suma adunată
în strafuri să vor cumpăra noi uvrajuri poroncite
de hatmanul.” Iată o prefigurare a dispoziţiilor
art. 67 alin. 1 şi 4 din actuala Lege a Bibliotecilor!
După Unirea Principatelor,
în 28 octombrie 1864, apare primul Regulament pentru bibliotecile
publice, având 52 de articole împărţite în cinci
capitole. În capitolul V, Despre sala de lectură şi lectori,
se arată că „Vericine
este primit în sala de lectură la orele hotărâte
mai jos” (art. 33), dar şi că „Este
oprită intrarea în sală:
a) Pentru indivizii care o dată au fost
prinşi îndosind cărţi sau obiecte de ale
bibliotecei;
b) Pentru indivizii în
stare de exaltare şi beţie.” (art. 34)
Condiţiile de împrumut
la domiciliu erau restrictive. În acest sens, art. 50
prevedea că: „Nici o carte şi nici un obiect al
bibliotecei sub nici un cuvânt nu se va da afară
din sala de lectură fără de speciala autorisare
a comitetului bibliotecei”, iar în art. 51 se arăta că „Nu poate comitetul da o asemenea autorisare
decât pentru două volumine deodată şi numai
în favoarea:
a)
Donatorilor bibliotecei
trecuţi în cartea de aur;
b)
În favoarea profesorilor
publici;
c)
În favoarea acelor
ce-şi vor depune mai dinainte preţul operei
împrumutate.
N.
B. Sub nici un cuvânt cărţile împrumutate nu
vor sta afară
peste o lună de zile.”
Trebuie să menţionăm
şi intrarea în vigoare, la 1 decembrie 1865, a Codului
civil român ale cărui prevederi constituie dreptul
comun în materie civilă. Acest cod, cu unele modificări,
a rezistat până în zilele noastre. Aspectele care
ne interesează în mod deosebit sunt cele cuprinse
în Titlul III, Despre
contracte sau convenţii, şi cele cuprinse
în Titlul X, Despre comodat. În măsura
în care regulamentele de bibliotecă nu aveau dispoziţii
contrare, aceste prevederi se aplicau (şi se aplică)
împrumutului de carte.
În 11 august 1869, apare
Regulamentul despre modul întrebuinţiarei Bibliotecei
Asociaţiunei Transilvane Române pentru Literatura
şi Cultura Poporului Român. La punctul 5 se arată
că „Pentru
asecurarea bibliotecei, opurile se estradau din ea numai
pre lângă un revers dat de cătră primitoriu,
preveziut cu visa presiedintelui asociaţiunei”,
iar la punctul 6 se arăta că „Reversul de primire compus după
formulariul avizimat de presiedinte sau vicepresiedinte
se păstrează deosebi de bibliotecariu şi
se înapoiază aducătoriului opului”. La punctul
7 se prevedea condiţia că „Opul primit are a se restitui în starea în care a fost cînd s-a
primit”, iar la punctul 8: „Nimeni
nu poate ţinea la sine un op luat spre folosire mai
mult decît 4 septemani. Bibliotecariul, după espirarea
termenului de folosire, va provoca pe moros la restituirea
opului în termin de 8 zile. Admoniţiunea se va face
în scris şi morosul va
avea să solveze după primita admoniţiune
pentru reţinerea opului pentru fiecare zi de 10 cr.
Nedându-se ascultare acestei admonţiuni, sau restituindu-se
opul cu vreun defect, bibliotecariul, fără amânare,
va face arătare comitetului, ca acesta
în siedinţia sa cea mai deaproape, să întreprindă
paşii necesari pentru desdăunare.”
O prevedere interesantă
găsim în art. 12 din Regulamentul pentru înfiinţarea,
îmbunătăţirea şi administraţia
unei biblioteci în oraşul Piteşti, din 16 martie
1886. „Orice cititor care nu va
aduce cărţile la timp va fi obligat a plăti
în bani costul acelei cărţi înzecit decât valoarea acelei
cărţi. Aceasta, fără curs de judecată,
somaţie sau punere în întârziere, se va executa de
către casierul comunei, aplicându-se legea de urmărire
ca pentru celelalte datorii comunale.” Un adevărat titlu executoriu!
În 5 septembrie 1898 intră
în vigoare Regulamentul pentru funcţionarea bibliotecilor
populare. Acestea se înfiinţau pe lângă şcoalele
primare urbane şi rurale. Se prevăd condiţiile
pentru împrumut la domiciliu. Potrivit art. 9, „Dacă
până la opt zile după expirarea termenului pentru
care cartea a
fost împrumutată, ea nu este înapoiată bibliotecii,
împrumutătorul va fi urmărit de director sau
diriginte pentru restituirea preţului ei, precum
şi cheltuielilor de urmărire. Tot aşa se
va urma şi dacă cartea se va restitui deteriorată.”
Ca o curiozitate, în Regulamentul
Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor din 1910,
la punctul 8 din cap. IV, se indică faptul că
„Numărul cărţilor împrumutate va fi de maximum cinci
volume mai mici şi trei volume mai mari. În nici
un caz însă ele nu vor putea trece de 5 kilograme.”
Prima lege a bibliotecilor
apare în 14 aprilie 1932, la iniţiativa lui Nicolae
Iorga. În primul articol se arată că biblioteca
publică ce trebuia înfiinţată în fiecare
municipiu, comună urbană şi rurală,
este accesibilă tuturor. Dispoziţiile din lege
urmau să fie dezvoltate într-un regulament.
Prin Decretul nr. 179
din 4 iunie 1959 prin care se modifică Decretul nr.
387/1952, se extinde procedura urmăririi pe cale
notarială şi la creanţele reprezentând
valoarea bunurilor nerestituite bibliotecilor. Această
prevedere rămâne în vigoare până la apariţia în
1995 a Legii nr. 36/1995.
Regulamentele de organizare
şi funcţionare a bibliotecilor săteşti
(1955), orăşeneşti (1966), şi raionale
(1966), nu cuprind prea multe dispoziţii referitoare
la condiţiile de împrumut, normele de consultare
urmând să se stabilească de conducerea bibliotecii.
Regulamentul de organizare
şi funcţionare a bibliotecilor publice din 1998
foloseşte pentru prima dată noţiunea de
utilizator în locul celei obişnuite, de cititor.
Se remarcă complexitatea serviciilor oferite de bibliotecă.
III. Contractul de utilizare
Noţiunea de utilizator
a înlocuit cu succes noţiunea de cititor în limbajul
bibliotecarilor, deoarece are un înţeles mult mai
cuprinzător. Ea nu desemnează doar persoana
care studiază o carte la sediul bibliotecii sau o
împrumută la domiciliu, ci persoana care foloseşte
/ are acces la toate serviciile unei biblioteci, instituţie
care în secolul XXI are multiple roluri, oferind şi
alte servicii decât cele pe care le oferea în secolul
XX.
De
această nouă realitate credem că a ţinut
cont ministerul de resort când a folosit sintagma „contract
de utilizare”, în locul celei mai vechi, de „contract
de împrumut”, pentru a desemna, în Regulamentul-cadru
de organizare şi funcţionare a bibliotecilor
publice, acordul încheiat între bibliotecă şi
utilizatori pentru ca aceştia să poată
beneficia de serviciile ei. Din acest punct de vedere,
este o iniţiativă salutară.
Cu totul surprinzător,
însă, în art. 54, la punctul c, se arată că
acest contract de utilizare are rolul unui titlu executoriu.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât regulamentul a
fost adus la cunoştinţa bibliotecilor printr-o
simplă adresă (Adresa Ministerului Culturii
şi Cultelor nr. 1508/2002). Dar
numai legea poate conferi putere executorie unui înscris,
în nici un caz o adresă şi nici chiar un ordin
al ministerului!
Pe de altă parte, nu înţelegem de ce acest
regulament nu a fost aprobat printr-un ordin al Ministerului
Culturii şi Cultelor, mai ales că a trecut atâta
timp de la intrarea în vigoare a Legii Bibliotecilor.
Regulamentele-cadru de funcţionare a bibliotecilor
universitare, a bibliotecilor specializate şi a bibliotecilor
şcolare din sistemul naţional, au fost toate
aprobate prin ordinul Ministerului Educaţiei şi
Cercetării nr. 3944/9 mai 2003!
În această situaţie,
credem că ar fi de dorit o consacrare legislativă,
de lege ferenda, a contractului de
utilizare, care să aibă, desigur, rolul unui
titlu executoriu. Căci, în prezent, de
lege lata, bibliotecile nu au nici un folos de prevederea art. 54 pct. c
din regulament. De asemenea, benefică ar fi şi
aprobarea printr-un ordin a regulamentului-cadru.
După semnalarea acestor aspecte,
să ne oprim puţin la diferenţa dintre contractul
de utilizare şi un contract de împrumut. În opinia
noastră, contractul de utilizare este un contract
complex, care îl înglobează pe celălalt. Printr-un
contract complex se pot realiza mai multe operaţiuni
juridice, concretizate atât în contracte numite,
cât şi nenumite.
Gândindu-ne la spectrul
larg al serviciilor oferite de biblioteci, vedem că
acestea:
a)
pot, potrivit
art. 6 din regulament, să ofere unele servicii pe
bază de tarife, printre care: activităţi
bibliografice şi documentare complexe, tehnoredactare,
copiere şi multiplicare de documente, traduceri,
navigare pe internet. Aceste operaţiuni sunt guvernate
de regulile aplicabile contractului de antrepriză
sau prestări servicii;
b)
pot
oferi servicii fără nici o taxă, de exemplu,
de copiere pe dischete sau CD-uri a informaţiilor
din baza de date legislativă, acestei operaţiuni
nefiindu-i aplicabile regulile contractului de antrepriză,
care presupune obligatoriu un preţ, un tarif. Este
de fapt un contract gratuit, nenumit.
c)
pot amenaja spaţii
speciale pentru paza lucrurilor utilizatorilor, pe perioada
în care ei staţionează în incinta bibliotecii.
Considerăm că se aplică în acest caz, dispoziţiile
privitoare la contractul de depozit necesar;
d)
oferă utilizatorilor
publicaţiile bibliotecii spre studiu, informare şi
lectură la domiciliu, operaţiune care îmbracă
haina juridică a unui contract de comodat. Este,
poate, cea mai importantă activitate a bibliotecii,
care ridică şi cele mai multe probleme, datorate,
în special, neîndeplinirii de către cititori a obligaţiei
de restituire. Având în vedere aceste aspecte, despre
contractul de împrumut şi despre procedura de recuperare
a publicaţiilor vom vorbi în capitole distincte.
Caracteristic pentru un contract complex, este că
i se aplică regulile privitoare la contractele simple
ce intră în componenţa lui; la fel şi pentru contractul de
utilizare.
IV.
Contractul de împrumut al publicaţiilor bibliotecii
la domiciliu
Contractul încheiat între cititor şi
bibliotecă în vederea împrumutului de carte are natura
juridică a unui comodat (împrumut de folosinţă),
fiind reglementat de art. 1560-1575 Cod civil. În măsura
în care în Legea Bibliotecilor sau în Regulamentul de
împrumut al publicaţiilor la domiciliu al fiecărei
biblioteci nu apar dispoziţii contrare, se aplică
regulile prevăzute în articolele mai sus menţionate,
completate cu regulile generale de drept civil.
O definiţie a contractului
de împrumut adaptată la împrumutul cărţilor
de la bibliotecile publice ar putea fi următoarea:
este contractul prin care biblioteca predă unui cititor
în folosinţă gratuită şi temporară
unul sau mai multe documente de bibliotecă, cu obligaţia
pentru cititor de a le restitui în natură, în individualitatea
şi în integritatea lor fizică, la termenul expres
stipulat în contract.
Acest
contract prezintă următoarele caractere juridice:
a) Este un contract
real, deoarece
pentru a fi valabil încheiat, pe lângă înţelegerea
părţilor, este necesară şi o altă
condiţie, predarea lucrului împrumutat (a cărţilor).
Condiţia rezidă din prevederile art. 1576 Cod
civil, potrivit cărora, împrumutul ia naştere
numai din momentul predării lucrului. Obligaţia
de predare efectivă a lucrului nu este un efect al
contractului, ci chiar o condiţie pentru formarea
lui., Simplul acord de voinţă
al părţilor dă naştere doar unui antecontract., Fiind un antecontract, el va
fi guvernat de regulile generale aplicabile contractelor
şi nu de regulile aplicabile contractelor reale. Un exemplu concret de antecontract
ar fi acela când biblioteca se obligă să reţină
o carte pentru un cititor, care nu are la el permisul
de intrare, în vederea împrumutului.
b) Este un contract
esenţialmente gratuit. Acest fapt rezidă atât
din prevederile art. 1561 Cod civil, „comodatul
este esenţial gratuit,” cât şi din prevederile
art. 6 al. 1 din Legea Bibliotecilor nr. 334/2002: „În
bibliotecile de drept public accesul la colecţiile
şi bazele de date proprii este gratuit.” Dacă
pentru folosirea cărţilor s-ar percepe o contravaloare,
am fi în prezenţa unui contract de locaţiune
şi nu a unui comodat.,
c) Este un contract
unilateral, deoarece naşte obligaţii numai pentru
cititori.
d) Este un contract
de
adeziune deoarece este redactat în întregime de
o singură parte contractantă, în speţă,
biblioteca. Cititorul nu poate practic să modifice
aceste clauze. El le poate accepta sau nu. Dacă le
acceptă, el pur şi simplu aderă la un contract
preredactat.
e) Este un contract
translativ de folosinţă. În temeiul acestuia, cititorul dobândeşte
numai un drept de folosinţă, nu un drept real.
În acest sens, art. 1562 Cod civil prevede că „împrumutătorul rămâne proprietarul lucrului dat împrumut.” Cititorul, având doar detenţia
precară a cărţilor, este obligat la restituire.
(„Detenţia precară este acea stăpânire
de fapt a unui lucru, exercitată temporar, în baza
unui raport juridic cu proprietarul acestuia, implicând
obligaţia restituirii lui.”)
În principiu, condiţiile de
valabilitate a contractului nu prezintă elemente
specifice, fiind aplicabile regulile de drept comun (art.
948-968 Cod civil). Ne referim puţin la obiect, la
părţi şi la dovadă.
Contractul poate avea ca obiect acele documente destinate
împrumutului la domiciliu (cărţi, discuri, casete
şi altele), prevăzute în regulamentul propriu.
Părţile contractului:
Calitatea de
comodant, în
cazul nostru, o are o bibliotecă publică, considerată
de Legea Bibliotecilor în art. 1 lit. e ca fiind „biblioteca
de tip enciclopedic pusă în slujba unei comunităţi
locale sau judeţene.” Comodatar poate fi orice
cititor, cu drept de împrumut la domiciliu, potrivit Regulamentului
de împrumut al fiecărei biblioteci. El trebuie să
aibă capacitatea de a încheia acte de administrare.
Dovada contractului. Conform regulilor
generale, este suficient un înscris sub semnătură
privată, cerut ad
probationem, dacă documentul de bibliotecă
valorează mai mult de 250 lei, redactat într-un singur exemplar, pentru bibliotecă.
În speţă, se folosesc fişa de înscriere,
fişa de împrumut şi fişa cărţii,
semnate de cititor şi Regulamentul de împrumut al
publicaţiilor bibliotecii la domiciliu. Faptul material
al predării cărţilor poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă, indiferent de valoarea acestora.
Efectele contractului:
Efectele unui contract constau în drepturile
şi obligaţiile părţilor, care derivă
din acesta. Fiind un contract real, împrumutul naşte
obligaţii numai în sarcina cititorilor.
a. Conservarea lucrului. Cititorul are
obligaţia de a îngriji publicaţiile împrumutate
chiar mai bine decât dacă ar fi ale sale, deoarece
contractul este încheiat în folosul său. Potrivit
art. 1564 Cod civil, „comodatarul
este dator să îngrijească, ca un bun proprietar,
de conservarea lucrului împrumutat, şi nu poate să
se servească decât la trebuinţa determinată
prin natura lui, sau prin convenţie, sub pedeapsă
de a plăti daune-interese, de se cuvine.” Dacă
publicaţiile pier fortuit, tot cititorul răspunde,
întrucât publicaţiile au fost preţuite la momentul
împrumutării. În acest sens, art. 1567 Cod civil
prevede că „dacă lucrul s-a preţuit când s-a împrumutat, atunci pentru
pierderea lui, căşunată chiar prin caz
fortuit, rămâne răspunzător comodatarul,
întrucât nu s-a stipulat contrariul.”
b. Folosirea publicaţiilor doar pentru uzul propriu. Cititorul
nu poate împrumuta unei terţe persoane cărţile
primite, deoarece el le deţine ca un detentor precar,
deci numai pentru folosinţa proprie.
c. Restituirea publicaţiilor. Reprezintă
principala obligaţie a cititorului, acesta trebuind
la scadenţă să restituie cărţile
împrumutate. Scadenţa obligaţiei de restituire este stabilită în regulamentul intern al fiecărei
biblioteci, termenul de împrumut fiind, de regulă,
de 14 zile.
Potrivit art. 67 alin. 1 din Legea Bibliotecilor,
„nerestituirea la
termen a documentelor de bibliotecă împrumutate se
sancţionează cu plata unei sume aplicată
gradual, până la 50% din valoarea medie de achiziţie
a documentelor de bibliotecă din anul precedent,”
iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „distrugerea sau pierderea documentelor, bunuri culturale comune,
de către utilizatori se sancţionează prin
recuperarea fizică a unor documente identice sau
prin achitarea valorii de inventar a documentelor [respective], actualizată cu aplicarea coeficientului
de inflaţie la zi, la care se adaugă o sumă
echivalentă cu de 1 – 5 ori faţă de preţul
astfel calculat.”
Câteva menţiuni sunt necesare:
a) Legea nu
prevede care este modalitatea de calcul, în cazul nerestituirii
la termen, dacă în anul anterior nu s-a achiziţionat
nici o publicaţie sau au fost achiziţionate
astfel de documente încât valoarea medie per document
este foarte mică.
b) În cazul
distrugerii sau pierderii documentelor, legea arată că
sancţiunea este recuperarea fizică a unor documente
identice, sau achitarea valorii de inventar…,
dând impresia că cititorul poate alege oricare din
aceste modalităţi. Nu ni se pare corect, legea
trebuind să instituie clar o ordine de preferinţă,
în sensul că cititorul este obligat să procedeze,
dacă este cu putinţă, la recuperarea fizică
şi doar în subsidiar, în caz de imposibilitate absolută,
să se poată recurge la cea de a doua modalitate.
În această situaţie considerăm că
s-ar asigura o mai mare protecţie a fondului de carte,
nelăsându-l la dispoziţia unor cititori de rea-credinţă,
comozi sau interesaţi, care ar prefera ab initio să plătească o sumă de bani,
păstrându-şi, eventual, cărţile împrumutate.
Dacă cititorii refuză restituirea
cărţilor, biblioteca are la dispoziţie
o acţiune personală, ex contractu. Această acţiune este supusă prescripţiei
extinctive, iar termenul general de prescripţie (de
trei ani) începe să curgă de la expirarea termenului
convenit pentru restituire (potrivit art. 7 alin. 3 din
Decretul nr. 167/1958). După prescrierea acţiunii,
obligaţia de restituire, dintr-o obligaţie civilă
perfectă, se transformă într-o obligaţie
naturală. Ea ne apare ca o „obligaţie civilă
degradată”; în privinţa ei nu se mai poate cere
executarea silită, dar, de îndată ce a fost
executată, debitorul nu mai are dreptul să pretindă
restituirea prestaţiei.
Stingerea efectelor
contractului
a. Prin restituirea cărţilor împrumutate. Raporturile contractuale încetează prin restituirea
cărţilor în stare corespunzătoare, la termenul
prevăzut în contract. În toate cazurile, cititorul
poate restitui cartea şi înainte de scadenţă.
b. Prin moartea cititorului. În acest caz,
moştenitorii sunt obligaţi să restituie
cărţile chiar înainte de expirarea termenului.
În art. 1563 din Codul civil se arată: „Dacă însă împrumutarea s-a
făcut în privinţa numai a comodatarului, şi
numai a persoanei lui, erezii lui nu pot să continue
a se folosi de lucrul împrumutat.”
V. Procedura recuperării
publicaţiilor, sau a contravalorii acestora, de la
cititorii de rea-credinţă
Nerestituirea
la termen a publicaţiilor de către cititori,
dă dreptul bibliotecii să iniţieze procedura
legală de recuperare.
Potrivit
art. 16 litera i. din Regulamentul-cadru de organizare
şi funcţionare a bibliotecilor publice, biblioteca
trebuie să întreprindă „operaţiuni de avizare a restanţierilor,
de recuperare fizică sau valorică a documentelor
deteriorate ori pierdute de cititori, în condiţiile
legii.”
Neexistând
o prevedere specială în Legea Bibliotecilor, se aplică
procedura de drept comun.
A) Punerea cititorului-debitor în întârziere
Un
prim pas îl reprezintă punerea cititorului debitor
în întârziere cu privire la executarea obligaţiei
de a restitui cărţile. Desigur, dacă cititorul
nu şi-a executat obligaţia până la termenul
prevăzut în contract, este în întârziere. Dar pentru
ca întârzierea să producă efecte juridice specifice,
ea trebuie constatată în formele prevăzute de
lege, forme prin care debitorul să fie pus în întârziere, pentru că dies
non interpellat pro homine în reglementarea
actuală.
Această
regulă se justifică printr-un considerent de
echitate, adică înainte de executarea silită
să se dea posibilitatea debitorului-cititor de a
executa voluntar obligaţia, şi aceasta mai ales
că întârzierea s-ar putea datora unei simple culpe
neglijente a lui, şi nu neapărat unei opuneri
la executare.
Punerea
în întârziere constă într-o manifestare de voinţă
din partea creditorului prin care acesta pretinde executarea
obligaţiei de către debitor. Ea se face, potrivit
art. 1079 Cod civil, în forma notificării prin intermediul
executorilor judecătoreşti, care constă
în cererea formală adresată debitorului să
execute. Jurisprudenţa
a admis şi punerea în întârziere extrajudiciară,
prin scrisori şi telegrame. Considerăm că o asemenea
notificare ar fi utilă dacă s-ar face printr-o
scrisoare recomandată cu confirmare de primire; în
felul acesta Biblioteca
ar avea o dovadă şi cheltuielile nu ar fi
atât de mari.
Şi
cererea de chemare în judecată a cititorului prin
care se pretinde executarea obligaţiei ar avea tot
rolul unei puneri în întârziere, dar noi recomandăm
prima variantă, nu doar pentru considerentul de echitate,
ci şi din raţiuni de eficienţă, deoarece
potrivit art. 275 Cod proc. civ., „pârâtul
care a recunoscut la prima zi de înfăţişare
pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat
la plata cheltuielilor de judecată, afară numai
dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea
în judecată.”
Dacă
cititorul nu restituie publicaţiile în termenul prevăzut
în somaţie, Biblioteca se vede obligată să
sesizeze instanţa de judecată, pentru a lua
măsurile care se impun.
B) Chemarea în judecată a cititorului de rea-credinţă
Potrivit
art. 109 Cod proc. civ, „oricine
pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie
să facă o cerere înaintea instanţei competente.”
Instanţa competentă să judece cererea, din punct de vedere material,
este judecătoria. Potrivit art. 1 pct. 1 din Cod
proc. civ., „judecătoriile judecă în primă
instanţă toate procesele şi cererile, în
afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe.”
În
privinţa competenţei teritoriale, Codul de procedură
civilă stabileşte o competenţă alternativă;
în cazul de faţă, competentă să judece
cauza este atât instanţa domiciliului pârâtului cât
şi instanţa locului prevăzut în contract
pentru executarea obligaţiei. Evident, în cazul în
care sediul bibliotecii şi domiciliul pârâtului nu
se află în raza teritorială a
aceleiaşi instanţe, preferabilă este
cea de a doua variantă (art. 12 Cod proc. civ. prevede
că „reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe competente.”)
Normele care reglementează competenţa teritorială,
au, în principiu caracter dispozitiv, deci părţile
pot deroga de la ele.
Cererea de chemare în judecată este „actul de procedură prin care partea
se adresează instanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat.” Ea va cuprinde, în conformitate cu
prevederile art. 112 şi 82 Cod proc. civ.:
a)
Arătarea instanţei către care se îndreaptă cererea
(art. 82);
b)
Numele, domiciliul sau reşedinţa pârâtului şi denumirea,
sediul, numărul de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal, codul bancar al bibliotecii (pct.
1, art. 112);
c)
Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces,
iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia
şi sediul profesional (pct. 2, art. 112).
Considerăm potrivit
să arătăm aici şi cine poate reprezenta
biblioteca în faţa instanţei civile: juristul
acesteia, dacă are, un avocat sau chiar un angajat
al bibliotecii care primeşte în acest sens o procură.
Potrivit art. 68 alin 1, teza I Cod proc. civ., procura
pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată
sau de reprezentare în judecată trebuie făcută
prin înscris sub semnătură legalizată.
Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui
avocat sau consilier juridic, aceasta nu poate pune concluzii
în fond. (art. 68 alin. 4 Cod proc. civ.);
d) Obiectul cererii şi
valoarea lui, după preţuirea reclamantului,
atunci când preţuirea este cu putinţă (pct.
3, art. 112).
Prin obiect al cererii
de chemare în judecată se înţelege pretenţia
concretă a reclamantului. (Se solicită restituirea publicaţiilor,
iar dacă nu plata contravalorii acestora, plata penalităţilor
de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată);
d)
Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea (pct. 4, art. 112); când dovada se face prin înscrisuri,
se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi
sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru
instanţă; copiile vor fi certificate de către
reclamant că sunt la fel cu originalul;
e)
Arătarea dovezilor
pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
(pct. 5, art. 112);
f)
Semnătura (pct. 6,
art. 112).
Prezentăm în anexa 1 modelul unei astfel de cereri.
Potrivit art. 113 alin. 1 Cod proc. civ., la cererea
de chemare în judecată se va alătura o copie şi pentru pârât.
O prevedere importantă în favoarea reclamantului
care nu dispune de cunoştinţele juridice necesare,
conţine art. 114 Cod proc. civ., care arată
că preşedintele instanţei sau judecătorul
de serviciu verifică la primirea cererii dacă
aceasta întruneşte cerinţele prevăzute
de lege, iar în caz contrar îi pune în vedere să
modifice cererea.
Desigur că toată această procedură
implică pentru bibliotecă anumite cheltuieli.
Deloc neglijabile sunt cheltuielile reprezentând taxele
de timbru şi timbru judiciar, care sunt solicitate la introducerea
cererii. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997,
„acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti
…sunt supuse taxelor judiciare de timbru… şi se taxează
în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora
este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute
de lege,” iar potrivit art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 32/1995, timbrul judiciar „se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor
de competenţa tuturor instanţelor judecătoreşti.”
Care sunt efectele cererii de chemare în judecată?
Prin aceasta se învesteşte instanţa cu soluţionarea
litigiului la care se referă, în limitele trasate de reclamant şi
se întrerupe termenul de prescripţie a dreptului
de acţiune, mai exact a dreptului de a obţine
condamnarea pârâtului.
Judecata
propriu-zisă nu comportă reguli
deosebite, şi nici eventualele căi de atac,
deci nu considerăm necesar să dezvoltăm
aceste aspecte.
În cazul în care instanţa soluţionează
favorabil cauza, după rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti, aceasta trebuie
învestită cu formula executorie.
Cererea se adresează primei instanţe. Formula
executorie este prevăzută în art. 269 alin.
1 şi constă în ordinul dat de Preşedintele
României agenţilor executivi şi ai forţei
publice să execute hotărârea.
Hotărârea
învestită se dă numai părţii care
a câştigat sau reprezentantului ei.
Odată
învestită cu formula executorie, poate fi pornită
executarea silită a hotărârii, ea fiind acum
un titlu executoriu.
C) Executarea silită
Aceasta
este „procedura prin mijlocirea căreia creditorul,
titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească sau prin alt titlu executoriu,
constrânge pe debitorul său, care nu-şi execută
de bună-voie obligaţiile decurgând dintr-un
asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire în
mod silit.”
Procedura
executării silite este reglementată de art.
3711-5805 din Cod proc. civ. Vom
accentua câteva aspecte relevante, cu menţiunea că în cazul
în care contractul de utilizare ar fi fost, potrivit Legii
Bibliotecilor, titlu executoriu, doar din acest punct
ar fi trebuit pornite demersurile.
Subliniem
încă o dată necesitatea modificării Legii
Bibliotecilor în sensul menţionat, mai ales că
este vorba de creanţe ale statului, cărţile
reprezentând bunuri publice, evitându-se astfel cheltuieli
suplimentare, ca să nu mai punem la socoteală
timpul pierdut.
Cererea
de executare silită se depune la executorul judecătoresc.
Competenţa
executorilor o stabileşte art. 373 Cod proc. civ.
care arată că „hotărârile
judecătoreşti şi celelalte titluri executorii
se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care urmează să se efectueze
executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de
către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care se află
acestea.”
Executorul
judecătoresc solicită instanţei de executare
încuviinţarea executării, căreia îi va
înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor
şi titlul executoriu.
În privinţa cheltuielilor necesare executării
silite, dispoziţiile art. 3717 arată
că:
„(1) Partea care solicită îndeplinirea unui
act sau a
altei activităţi care interesează executarea
silită este obligată să avanseze cheltuielile
necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile
dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de
către creditor.
(2)
Cheltuielile
ocazionate de efectuarea executării silite sunt în
sarcina debitorului urmărit, afară de cazul
când creditorul a renunţat la executare sau dacă,
prin lege, se prevede altfel.
(3)
Sumele
ce urmează a fi plătite se stabilesc de către
executorul judecătoresc prin proces verbal, pe baza
dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile
legii.
Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol,
procesul-verbal constituie titlu executoriu.”
Executarea
va începe doar după ce executorul comunică debitorului
o somaţie care cuprinde şi termenul în care
cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie
obligaţia prevăzută în titlul executor,
precum şi arătarea consecinţelor nerespectării
acesteia. Dacă nici în termenul arătat în somaţie
debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia,
se va proceda la executarea silită (art. 387 Cod
proc. civ.).
Potrivit
art. 3711 alin. 3 Cod proc. civ., „executarea silită are loc până la realizarea dreptului
recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor,
penalităţilor sau altor sume, acordate potrivit
legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.”
ANEXA
Către Judecătoria
Târgu-Mureş,
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul …, în calitate de reprezentant al Bibliotecii
Judeţene Mureş, cu sediul în strada George Enescu,
nr. 2, având nr. de înscriere în registrul persoanelor
juridice …, codul fiscal … şi contul bancar…;
Chem în judecată pe pârâtul …, domiciliat în
… pentru a fi obligat:
1.
Să
restituie cărţile:
a)
(titlu,
autor, ediţie, editura, an de apariţie, nr.
de inventar)
b) ………….
c) ………….
d) ………….
sau contravaloarea acestora, calculată în conformitate cu art. 67
alin. 2 din Legea nr. 334/2002 republicată în M.
Of. Nr. 132/11/02/2005, şi cu art. 14 lit. c din
Regulamentul de împrumut al publicaţiilor la domiciliu
nr. 68/2005 aprobat în şedinţa Consiliului de
Administraţie al Bibliotecii Judeţene Mureş
din data de 25 febr. 2005, astfel:
a)
…
b)
…
c)
…
d)
…
2.
Să
plătească suma de … RON, ca penalitate de întârziere,
calculată potrivit art. 67 alin. 1 din Legea Bibliotecilor
şi art. 13 din Regulamentul de împrumut al publicaţiilor
la domiciliu nr. 68/2005 aprobat în şedinţa
Consiliului de Administraţie al Bibliotecii Judeţene
Mureş din data de 25 febr. 2005, suma stabilită
pe zi de întârziere pentru o publicaţie fiind de
0,2 RON.
3.
Să
plătească cheltuielile de judecată.
Apreciez obiectul cererii mele la suma de … lei.
Motivele acţiunii:
În fapt, la data de … pârâtul a împrumutat cele 4
cărţi menţionate mai sus, fiind obligat,
potrivit art. 12 din Regulament, să le restituie
după 14 zile. El nu s-a prezentat la termen şi
nici după ce a fost somat, la data de …
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile
art. 1560-1571 Cod civil, dispoziţiile art. 67 alin
1 şi 2 din Legea nr. 334/2002 republicată în
M. Of. nr. 132 din 11/02/2005.
În dovedirea cererii, înţeleg să mă
folosesc de proba cu următoarele acte:
-
fişa-contract,
-
plicul
cititorului,
-
fişele
cărţilor,
-
regulamentul
bibliotecii,
-
dovada
notificării prin somaţie.
Anexez în xerocopie actele mai sus menţionate
şi mă oblig să prezint originalele dacă
vor fi solicitate.
Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, precum şi dovada achitării sumei de … reprezentând contravaloarea
taxelor de timbru şi timbru judiciar.
Domnului Preşedinte al Judecătoriei Târgu-Mureş,
Data Semnătura
Some Aspects Concerning the Legislative Agreements
Between the Public Library and Readers
Abstract
The purpose
of this paper is to offer to all those interested some
clues concerning the legislative agreements concluded
between the public library and readers, because the knowledge
of those agreements must be considered a sine-qua-non
condition for a better partnership.
Because
the agreements are not always discharged – and probably
the most frequent offence refers to non-observance of
the specified term of returning books – there are some
penalties that must be applied. The paper presents the
different stages that must be followed, before applying
those penalties.
There are
also some suggestions concerning the library legislation
that refers to a better co-operation between library and
its readers.
*
Cuprins
*
Despre
